Totul nu este ceea ce pare
O lecție pe care mi-am predat-o singură la grădiniță… și mi-au trebuit vreo 40 de ani ca s-o înțeleg. 😄
Cred că aveam vreo 4–5 ani.
Îmi plăcea un băiat de la grădiniță.
Problema era că el nu mă băga în seamă.
După cum se vede, încă nu învățase să-mi citească gândurile. 😄
Într-o zi stăteam cu toții cuminți la măsuțele noastre și ne jucam cu plastilină.
El era în fața mea.
Mă ignora.
Iar în mintea mea de copil a apărut, dintr-odată, o idee mică și răzbunătoare.
Observasem că avea câteva carii la dinții din față. Și am observat că plastilina cu care se juca avea cam aceeași culoare cu ceea ce se vedea între dinții lui.
Aveam, așadar, „dovezi”. 😄
M-am dus fuguța la doamna educatoare și am informat-o foarte serios că băiatul mâncase plastilină.
Și, pentru ca acuzația mea să fie completă, am adăugat:
„Doamnă, dacă nu mă credeți, uitați-vă în gura lui. I-a rămas între dinți.”
Caz rezolvat.
Sau cel puțin așa credeam eu.
Doar că băiatul nu mâncase plastilină.
Eu văzusem două lucruri reale — culoarea plastilinei și ceva asemănător între dinții lui — și construisem din ele o poveste care nu era adevărată.
Și poate că aici începe, de fapt, lecția mea despre aparențe.
Ceea ce vedem poate fi real. Dar concluzia pe care o tragem din ceea ce vedem poate fi complet greșită.
Când regretul se transformă în vinovăție
Mult timp mi-a părut rău pentru ceea ce făcusem.
Mai târziu, când am început să studiez spiritualitatea și am întâlnit tot felul de idei despre răzbunare, energie și karmă, povestea aceea parcă mi-a rămas și mai tare în gât.
Așa că am trecut de la regret la vinovăție.
Numai că, surpriză:
nici vinovăția nu m-a ajutat prea mult.
Și aici am mai înțeles ceva.
Dacă spiritualitatea mă ajută doar să mă judec mai sofisticat, probabil că am ratat ceva pe drum.
Dar dacă există și o altă perspectivă?
Una dintre întrebările care mi-au devenit foarte dragi în lucrul cu subconștientul este:
„La ce mi-a servit această experiență și ce am învățat din ea?”
Nu pentru a justifica ceea ce am făcut.
Nu cred că răzbunarea este o idee grozavă nici la 5 ani, nici la 45. 😄
Ci pentru a putea privi experiența fără să rămân blocată în ea.
Astăzi pot să văd copilul care eram cu mai multă blândețe.
Pot să înțeleg de ce a reacționat așa.
Pot să recunosc că a greșit.
Pot să aleg diferit.
Și pot să păstrez lecția.
Am învățat să privesc dincolo de aparențe.
Să verific dacă ceea ce cred este ceea ce se întâmplă cu adevărat.
Să nu confund faptele cu interpretarea mea despre ele.
Să mă iert.
Să mă accept inclusiv cu părțile mele mai puțin perfecte.
Să mă bucur de viață.
Și, poate cel mai frumos, să transform experiențele prin care am trecut în povești care îi pot ajuta și pe alții să vadă o perspectivă nouă.
Pentru că uneori avem toate „dovezile”.
Și totuși…
